Numele meu este Anca Corcheş şi sunt profesor psihopedagog la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca. Am o vechime la catedră de 22 de ani, dintre care 11 în activitatea cu elevii cu surdocecitate /dizabilităţi senzoriale multiple. Dacă fac un calcul simplu, cam jumătate din cariera mea didactică s-a desfăşurat cu această categorie de educabili. Tot în această perioadă am avut şi cele mai mari realizări pe plan profesional: participarea la un număr mare de conferinţe şi simpozioane, confecţionarea primelor cărţi cu imagini tactile (acestea sunt varianta cărţilor cu imagini pentru copii valizi), un doctorat şi, din cauza unor modificări legislative care mi-au cam dat planurile peste cap, anul acesta voi susţine şi gradul I.
Eu aş zice că e un impact uriaş. Când eu îmi începeam cariera didactică, această categorie de copii/adulţi nu existau din punct de vedere legislativ. Şi acest lucru, în ciuda faptului că exista un domn Vasile Adamescu, persoană cu surdocecitate, care avea realizări deosebite, atât în plan profesional, cât şi social. Înteresul pentru instrucţia şi educaţia copiilor cu surdocecitate/dizabilităţi senzoriale multiple însă se redusese la acest caz unic. Din ce am citit şi urmărit pe parcursul celor 11 ani de când vă cunosc, Sense International Romania a făcut muuulte pentru aceşti copii. În primul rând i-a făcut vizibili. De câţiva ani buni ei există şi în legislaţie, şi în şcoli şi acum sunt pregătiţi să intre şi în societate prin intermediul acelor ateliere pe care le-aţi înfiinţat în anumite oraşe. Ca să nu mai vorbim de contribuţia pe care o aveţi în domeniul intervenţiei timpurii, dotarea spitalelor cu aparate de screening... Dincolo de toate acestea, aţi creat o comunitate frumoasă, atât pentru copii, prin sponsorizarea unor proiecte, cât şi pentru cadrele didactice care îşi desfăşoară activitatea la aceste clase/grupe. E singurul loc în care eu simt că părerea fiecăruia contează şi că deciziile pentru cei mulţi sunt luate după ce fiecare şi-a spus păsul, părerea...
Teza mea de doctorat este o poveste în sine şi o adevărată “aventură” a cunoaşterii. În primul rând, trebuia să fie despre clasele integrate în învăţământul de masă. Şi a devenit în timp o lucrare care abordează surdocecitatea/dizabilităţile senzoriale multiple din perspectiva Ştiinţelor Educaţiei. Surdocecitatea este, la nivel mondial, un subiect mai puţin cercetat. Puţinii specialişti în domeniu nici măcar nu au reuşit să cadă de acord asupra unei definiţii unice. Abordările la care am avut acces mizau, în principal, pe aspecte legate de particularităţile dezvoltării psiho-fizice şi implicaţiile surdocecităţii/dizabilităţii senzoriale asupra vieţii indivizilor. Un loc central în cercetările consultate îl reprezintă dezvoltarea comunicării la această categorie de persoane. Lucruri interesante, necesare, dar care te cam lasă fără replică şi neputincios în faţa unei clase, unde tu, ca profesor, trebuie să întocmeşti nişte documente de proiectare şi planificare a activităţii, să adaptezi aceste documente pentru că nu sunt aceleaşi ca şi pentru profesorii din şcoala de masă şi, dincolo de orice, să întocmeşti celebrele PIP-uri, ţinând cont şi de Programele şcolare şi de posibilităţile şi nevoile de dezvoltare, extrem de eterogene, ale elevilor clasei. Aşa că am oferit o astfel de perspectivă prin intermediul unui program de antrenament cognitiv realizat pe scheletul Curriculum-ului existent atunci. Cât priveşte rezultatele....se ştie bine că la noi rezultatele se măsoară adesea în “paşi de furnică”. Mi s-a întâmplat ca vreo 2 ani la rând să nu văd rezultatele intervenţiei mele şi ale programului conceput. Când însă am pus datele cap la cap...urcasem Everestul. Am să dau doar un singur exemplu: aveam în clasă un băiat care, la 12 ani, nu spunea mai mult de 5 cuvinte. După 5 ani...spunea glume.
Revenind însă la teza de doctorat, dincolo de rezultatele palpabile, am atras atenţia asupra unor aspect precum realizarea evaluării acestor elevi folosind instrumente standardizate, necesitatea (şi utilitatea) adaptării acestor instrumente, necesitatea diferenţierii între anumite tipuri de lecţii în funcţie de particularităţile pe care le prezintă învăţarea, modalitatea particulară de organizare a întregului proces de învăţământ pentru aceşti elevi. Am avut norocul să descopăr, la graniţa dintre pedagogie şi psihopedagogia specială, această zonă neexplorată. Atât de neexplorată încât, la susţinerea tezei de doctorat, dl prof. dr. V. Chiş, care a fost coordonatorul meu, a insistat să menţionez faptul că s-au găsit doar 2% similitudini ale tezei mele de doctorat cu alte lucrări şi cercetări în domeniu. Mai mândră însă decât de teza de doctorat sunt de cercetarea întreprinsă în vederea redactării lucrării pentru gradul I şi care are ca temă proiectarea momentului “Întâlnirii de dimineaţa” după itemi ai Ghidului Portage la elevii cu dizabilităţi senzoriale multiple.
Eu cred că Sense International Romania a ştiut întotdeauna să îşi fixeze cele mai bune priorităţi. Şi că întotdeauna acestea au vizat binele persoanei cu surdocecitate/dizabilităţi senzoriale multiple şi a familiilor acesteia. Sunteţi foarte actuali în tot ceea ce întreprindeţi şi vă propuneţi ca priorităţi. Dar mi-aş permite să aduc în prim plan o “durere” a părinţilor acestor copii: faptul că după ce termină şcoala...nu mai continuă nimeni munca titanică pe care noi, ca profesori, am depus-o. Nu există centre de zi sau locuri destinate adulţilor cu surdocecitate/dizabilităţi senzoriale multiple în care să poată fi exersate, în continuare, toate achiziţiile pe care şi le-au însuşit, unde să poată socializa şi desfăşura activităţi adaptate nevoilor lor.