Raluca Bradea, studentă în anul III la Psihopedagogie Specială, este câștigătoarea Premiului III la Concursul de eseuri organizat de Fundația Sense Internațional România, concurs organizat în baza parteneriatului cu Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Departamentul de Psihopedagogie Specială. Concursul, intitulat ”Cum ar arăta o zi din viața mea dacă aș fi o persoană cu surdocecitate?” s-a desfășurat în perioada decembrie 2021 - februarie 2022.

Raluca va primi o colecție de cărți de specialitate din domeniul surdocecității.

Vă invităm să aflați câteva lucruri despre Raluca și să citiți eseul ei.

Sunt o fire sociabilă și activă, iar pe lângă faptul că îmi place să râd și să zâmbesc, sunt satisfăcută când reușesc să aduc zâmbete pe fețele altora. Îmi plac locurile care oferă o frumusețe anume (și asta în general o găsesc în natură), să fiu în prezența oamenilor, dar și în singurătate (prin cărți în general).

Mă las ghidată de ideea că merită să faci o diferență cât de minimă în locurile în care ești și prin lucrurile pe care le faci, iar acesta este un scop al meu: Să las o diferență mai mică sau mai mare în urma mea!

Am pășit într-o nouă viață. Viață în care lumina e mai întunecată, iar strigătul unui copil pare o șoaptă. În care timpul e mai scurt decât am crezut, scurt pentru că timpul necesită timp. Timpul în a înainta, în a face un lucru sau altul, necesită timp. Trăit totul parcă cu încetinitorul de către mine în această lume a surdocecității.

M-am întristat de cum am fost primită; nu de cei cărora le aparțineam acum, în a căror "breaslă" am intrat, ci de către cei cărora le aparținusem înainte. Am fost luată drept o "surdă", o "oarbă", și mai mult de atât, o "mută", așa cum le-ar numi lumea popular. Văzută precum toate simțurile mele au fost anihilate. Mi-era greu să le explic că vederea mea nu e pierdută în totalitate, că auzul meu a mai păstrat din purul său discernământ, atât cât să cuprindă glasuri tari, dar să evite glasurile mici, iar că  vorbirea mea încă există! Un simț pierdut sau mai deficitar, nu le acoperă și ascunde pe toate celelalte; mai mult de atât, nu mă distrug pe mine ca ființă, nici nu îmi fac capacitățile raționale și abilitățile înnăscute să fie deficitare. Mi-a fost greu să le explic, dar mai mult decât greu, am simțit că nu m-ar înțelege - pentru ei eram de acum o sumă de deficite!

Starea lor a spulberat fărâma de încredere din mine cum că aș reuși, aș izbândi în lumea-aceasta nouă...și am rămas gândindu-mă la mine, la ce eram sau ce puteam să fiu. Mi-a fost de-ajuns să înțeleg pe propria-mi persoană că lucrurile simple și comune zilei, sunt mai dificile de făcut când ochii dragi și scumpi, ce mă desfată zilnic cu de toate, să fie ceață sau să-mi ofere mai puțin, sau când zgomotul obositor și enervant adesea, acum constat că e folositor și bun. Momente făcute într-o clipită, acum sunt transformate în clipe - lungi și late clipe. Descopăr noi modalități de cunoaștere, pe baza simțului tactil pe care parcă nici nu l-am conștientizat în viața mea trecută. Acum mi-e mult mai drag să mângâi lucruri, iar strângerea de mână a oamenilor, e oglindirea sufletului omului, ce altădată ochii mi-o ofereau.

Descopăr că dorința de independență e specifică oricărui om, cu atât mai mult acum, când simt privirea oamenilor să mă ajute  să fac și cel mai banal lucru, moment în care ei ar trebui să îmi respecte identitatea și dorința de a fi independentă. Asta nu înseamnă că nu am nevoie de oameni, sau de ajutorul lor, ci înseamnă că e nevoie să mă susțină în lucruri mari, la care orice om poate visa, nu să mă aplaude pentru lucrurile mici realizate poate mai cu timp îndelungat, dar timpul de acum caracteristic mie pentru a realiza lucrurile.

Mereu sătulă de rutină, dornică să schimb mereu ceva, locul să pară nou, iar eu să simt locul diferit. Dar acum acest mereu s-a schimbat. Rutina nu atât de prețuită, e de folos, lucrurile stabile și lăsate la locul cunoscut sunt acum de-a dreptul sprijinul meu zilnic. Trăiesc prin cunoașterea repetată care să-mi favorizeze învățarea, iar cei care sunt alături de mine învață și ei cunoscând despre mine și lumea mea nouă. Poate că sunt altfel, dar sunt tot o ființă capabilă de multe și înzestrată cu multe, doar timpul e schimbat și modul său de trecere în viața mea.