Comunicare
Acasa / Comunicare
Există o mare varietate de metode de comunicare în cazul persoanelor cu surdocecitate, diferite în funcţie de tipul de surdocecitate: congenitală sau dobândită. Această varietate este dată de unicitatea fiecărei persoane cu surdocecitate, de faptul că – în funcţie de gradul de pierere a auzului sau a văzului – formele de comunicare pot varia sau coexista. Scopul major este acela al stabilirii unui cod comun, dând astfel persoanei posibilitatea de a transmite mesaje (informații, sentimente, nevoi) și de a accesa informațiile din mediul înconjurător.
Metode de comunicare
lista completă cu metodele de comunicare în surdocecitate
Pentru cei mai mulți dintre noi, comunicarea se rezumă la cea verbală, scrisă sau prin limbaj mimico-gestual. Pentru multe persoane cu surdocecitate congenitală însă, formele principale de comunicare vor fi cele non-verbale (gesturi, vocalizări, respirație, mișcare oculară etc) sau sistemele bazate pe simboluri.
Pentru mai multe informații: http://www.sense.org.uk/content/communication-and-congenital-deafblindness (engleză).
De cele mai multe ori, persoanele cu surdocecitate dobândită au învățat deja un anumit limbaj formal, dar au nevoie să-și adapteze mijloacele de comunicare sau să învețe noi metode.
Pentru mai multe informații: http://www.sense.org.uk/content/communication-and-acquired-deafblindness (engleză).
Multe persoane cu surdocecitate, îndeosebi cele cu surdocecitate congenitală, sunt incapabile să stăpânească o metodă formală de comunicare verbală și recurg la elemente ce țin de non-verbal pentru a transmite informații: gesturi, posturi corporale, vocalizări, respirație, mișcare oculară, etc.
În categoria sistemelor de comunicare bazate pe simboluri pot fi incluse obiectele de referință și pictogramele, ce se adresează în special persoanelor cu surdocecitate congenitală.
Obiectele de referință sunt obiecte care au rolul de a simboliza activități specifice. De exemplu, mersul la culcare a unui copil cu surdocecitate poate fi asociat nu o anumită jucărie, așa cum mâncatul poate fi asociat cu o lingură iar băutul cu un pahar.
Pictogramele sunt imagini vizuale (pentru acei copii care au restant vizual) sau reprezentări tactile care pot și ele fi asociate cu anumite activități, obiecte sau pot fi chiar scurte enunțuri
În categoria sistemelor de comunicare bazate pe limbajul gestual sunt incluse: limbajul mimico-gestual, limbajul mimico-gestual adaptat tactil (ce include comunicarea „mână pe mână”), comunicarea haptică și Makaton.
Limbajul mimico-gestual este folosit în principal de către persoanele surde sau cu deficiențe de auz, însă el este folosit și de către persoanele cu surdocecitate, atunci când au suficiente resturi de vedere pentru a utiliza acest limbaj.
Limbajul mimico-gestual adaptat tactil presupune cunoașterea prealabilă a limbajului mimico-gestual și trecerea treptată către varianta sa tactilă (spre exemplu, în cazul persoanelor surde care ajung să își piardă și vederea).
În comunicarea „mână pe mână”, persoana cu surdocecitate își pune mâinile peste mâinile interlocutorului, simțind mișcările pe care acestea le execută, participarea sa fiind pasivă. Este o formă de comunicare folosită în explorarea și cunoașterea mediului de către persoana cu deficiențe multiple. Această metodă este completată de tehnica „mână sub mână”, unde persoana cu surdocecitate este cea care deține controlul, care dă o direcție și un sens comunicării.
Comunicarea haptică presupune utilizarea de semne tactile care descriu mediul înconjurător, descriu oameni sau stări emoționale, semne concretizate prin atingeri, de obicei atingerea pe spate a persoanei cu surdocecitate.
Makaton este un limbaj derivat din limbajul mimico-gestual, însă fără a prezenta elemente de gramatică. Conform site-ului organizației Sense din Marea Britanie, acest sistem de comunicare se bazează pe semne, semnale și chiar elemente verbale.
În această categorie sunt incluse comunicarea verbală (acolo unde restantul auditiv și vizual permit acest lucru), labiolectura (sau „cititul buzelor” din nou, dacă restantul vizual permite acest lucru) și metoda Tadoma, metodă ce presupune citirea tactilă a vorbirii: persoana cu surdocecitate își plasează mâna pe gura interlocutorului, astfel încât să perceapă tactil mișcările buzelor și vibrațiile de la nivelul gâtului.
Există o varietate de metode bazate pe alfabet: alfabetul manual, alfabetul Block, Moon sau Braille.
Alfabetul manual presupune comunicarea prin atingerea unor puncte la nivelul degetelor/palmei, puncte corespunzătoare unei anumite litere.
Alfabetul Block este foarte accesibil oricui dorește să comunice cu persoane cu surdocecitate care pot utiliza acest sistem, pentru că el presupune scrierea in palma interlocutorului a cuvintelor din alfabetul latin, cu majuscule. Literele sunt conturate cu degetul arătător, pe toata suprafața palmei, mare și clar. Între cuvinte se face pauză.
Alfabetul Moon a fost inventat de William Moon (1818-1894), nevăzător, la vârsta de 21 ani (în urma îmbolnăvirii de scarlatină). El este derivat din alfabetul latin. A fost creat special pentru cei cu cecitate dobândită sau care nu au un simţ tactil fin.
Alfabetul Braille a fost inventat de Louis Braille (1809-1852), devenit nevăzător la vârsta de 3 ani, în urma unui accident. El a adaptat „scrierea nocturnă” a căpitanului Charles Barbier (1821) prin simplificare şi regularizare (şase puncte în relief, organizate în coloane uniforme, recognoscibile ca întreg – tactilem).
În cadrul acestor sisteme exterioare de sprijin sunt, pe de o parte, interpreții specializați în comunicarea cu persoanele cu surdocecitate și, pe de altă parte, sisteme ce implică tehnologii (implant cohlear, aparat auditiv, sisteme de telecomuncații, dispozitive high-tech de comunicare cu softuri speciale ce traduc informația într-un limbaj accesibil persoanelor cu surdocecitate.
Această metodă se aplică în principal copiilor cu surdocecitate și presupune adaptarea stilului de comunicare, spre exemplu ajustarea vocii, a privirii sau a posturii corporale, imitarea, observarea, repetarea. În această metodă, fiecare acțiune a copilului cu surdocecitate este considerată act de comunicare, fiecare gest are o semnificație ce trebuie înțeleasă printr-o interacțiune intensivă.
Comunicarea totală este cel mai eficient sistem de comunicare în cazul persoanelor cu surdocecitate, pentru ca presupune folosirea simultană a vorbirii, a semnelor, dactilemelor, labiolecturii, auzului rezidual, a indicilor, gesturilor, imaginilor sau a limbajului verbal scris. Astfel, în comunicarea cu un copil cu surdocecitate de exemplu, interlocutorul va rosti un cuvant, dar îl va și semnaliza gestual tactil, astfel încât această metodă recunoaște dreptul moral a persoanelor cu deficiențe senzoriale la input maxim, în scopul înțelegerii optime și totală mesajelor transmise pe diferite căi.