Georgiana Neacșu, studentă în anul I la Psihopedagogie Specială, este câștigătoarea Premiului II la Concursul de eseuri organizat de Fundația Sense Internațional România, concurs organizat în baza parteneriatului cu Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Departamentul de Psihopedagogie Specială. Concursul, intitulat ”Cum ar arăta o zi din viața mea dacă aș fi o persoană cu surdocecitate?” s-a desfășurat în perioada decembrie 2021 - februarie 2022.

Georgiana va primi cele 3 volume ale autobiografiei profesorului Vasile Adamescu, "Înfruntând viața", alături de cărți de specialitate din domeniul surdocecității.

Vă invităm să aflați câteva lucruri despre Georgiana și să citiți eseul ei.

Am venit de departe cu visuri mari care, ușor-ușor, prind contur. Sunt fericită că mă aflu aici, că pot transmite emoții, că pot împărtăși idei care aveau viață doar în imaginația mea.

Îmi place să observ, să învăț și să fiu aproape, dar pentru toate acestea e nevoie și de altceva: un pas în spate, cu ochii închiși. Deschide-ți sufletul - privește!

Cum ar arăta o zi din viața mea, dacă aș fi o persoană cu surdocecitate? Pentru o singură zi aș putea avea propria lume, adevărata mea lume. Chiar și așa fără culoare? Da, nu este nicio problemă. O construiesc așa cum cred că ar arăta o lume, un ”afară” unde să simt că fac parte de undeva. Voi folosi culori vii pe care să le pot atinge de fiecare dată, sau cel puțin… pentru o zi.

Ce a fost până acum? Doar amintiri. Au fost imagini pe care le-am văzut, le-am admirat, dar nu au fost create de mine, nu am puterea aceasta. Acum e rândul meu să îmi imaginez, încetul cu încetul, tot ce este în jurul meu, tot ceea ce ar trebui să fac ca să pot supraviețui și mai ales să pot da dovadă că am fost aici.

Pentru o plimbare mă ajut de bastonul meu. E un prieten de nădejde și nu mă lasă la greu. N-aș vrea să stau mult în afara casei. Zâmbesc, aducându-mi aminte că ceasul meu s-a spart de curând și pot atinge limbile să aflu în felul acesta cum trece timpul. Am stat în parcul de lângă bloc o oră. Simțisem ceva umed pe mâna stângă și nu înțelegeam ce este. M-am aplecat un pic să apropii mâinile de zona din fața mea. Poate încă mai era acolo. Și deodată simt ceva… pufos. Era un cățel. Nu știu dacă era singur sau cu stăpânul lui, dar pentru siguranța mea, am întins palma dreaptă, poate îmi va scrie ceva. Nu aveam mari speranțe, nu multă lume știe sistemul, dar chiar am primit un semn: ”Azi este o zi frumoasă!”.

Zâmbeam și mă bucuram în lumea mea că ”afară” sunt și oameni buni.

M-am întors acasă, am încercat să îmi fac un ceai. Dintotdeauna mi-a plăcut ceaiul, are un gust foarte bun. Am un fierbător: mi-am pus apă în el și am așteptat să se încălzească. Simțeam la picioare umezeală, probabil iar am dat apă pe jos. Dar nu e problemă, mă voi învăța cu timpul. Am verificat de multe ori dacă apa s-a fiert, punând mâna pe butonul fierbătorului. Ar trebui să se ridice când e gata. Dar parcă nu se mai ridică. Aștept de ceva timp, oare e vreo problemă? Nu știu cum să verific, îl pipăi peste tot, încercând sa nu vărs totodată apa din el. Cu greu mi-am dat seama că… nu era în priză.

Am verificat ceasul, ziua e pe sfârșite. Nu am făcut multe, dar pentru mine a însemnat mult, mai ales pentru o zi.

Aș fi vrut să citesc, dar încă nu am cărți accesibilizate.

Acum ce fac? Sunt eu, aici în casa mea. Așa cred, totul pare la locul său, chiar dacă dimineață am răsturnat niște scaune și o vază. Sunt bine. Vaza era din plastic. Dacă era din sticlă, nu știu ce făceam. Aștept. Aștept să treacă timpul. În lumea mea trece greu timpul. Oare așa e în lumea fiecăruia? Fac un duș, mă schimb în pijamale și mă așez în pat. Încerc să adorm, dar gândul nu mă lasă așa ușor. Mâine e o nouă zi… oare va fi la fel ca azi?